Ne găsim în prezent la răscrucea a două epistemologii: prima, cu rădăcini încă în epoca Luminilor, crede că progresul științific este cumulativ și că omenirea va sfârși prin a descoperi cândva Adevărul; a doua, care nu există decât de un sfert de secol, consideră că toate viziunile asupra lumii sunt valide, că toate se află departe de Adevăr și că între ele nu există continuitate. Conform acestei ...

Ne găsim în prezent la răscrucea a două epistemologii: prima, cu rădăcini încă în epoca Luminilor, crede că progresul științific este cumulativ și că omenirea va sfârși prin a descoperi cândva Adevărul; a doua, care nu există decât de un sfert de secol, consideră că toate viziunile asupra lumii sunt valide, că toate se află departe de Adevăr și că între ele nu există continuitate. Conform acestei epistemologii, viziunea asupra lumii specifică Renașterii și aceea a științei moderne, deși aflate în succesiune cronologică, ar fi pur și simplu incomensurabile.

Știința renascentistă, căreia îi sunt examinate aici principiile generale, este un sistem coerent, întemeiat pe dimensiunea spirituală, pneumatică a lucrurilor. Această dimensiune este una reală. Sunt oare atunci de asemenea reale operațiile intersubiective, a căror existență este afirmată de magie? Într-un anume sens, se poate spune că da.

Dacă însă științele renascentiste nu sunt lipsite de o «valoare de întrebuințare», de ce a trebuit să intervină schimbarea revoluționară care, începând cu secolul al XVII-lea, le-a tulburat și apoi le-a distrus?

Revoluția științifică europeană care a condus la anihilarea științelor renascentiste se bazează pe factori religioși, lipsiți de orice legătură cu științele înseși. Și tot de către religie sunt antrenate societățile europene într-o aventură riscantă ale cărei consecințe suntem încă departe de a le putea evalua. -- Ioan Petru Culianu