Karl Marx e un gânditor din veacul al XIX-lea, care a avut norocul nenorocos de a fi fost expropriat, în scopuri partizane, de forţe politice şi ideologii corespunzătoare din secolul următor.

Reactualizarea lui ambiguă, fidelă şi trădătoare cu schimbul, n-a reprezentat un caz singular; un destin similar avea să-l vizeze, o vreme în paralel, şi pe Friedrich Nietzsche, chiar dacă într-o direcţie opus...

Karl Marx e un gânditor din veacul al XIX-lea, care a avut norocul nenorocos de a fi fost expropriat, în scopuri partizane, de forţe politice şi ideologii corespunzătoare din secolul următor.

Reactualizarea lui ambiguă, fidelă şi trădătoare cu schimbul, n-a reprezentat un caz singular; un destin similar avea să-l vizeze, o vreme în paralel, şi pe Friedrich Nietzsche, chiar dacă într-o direcţie opusă, manipulat de unii dintre presupuşii săi adepţi şi urmaşi.

Drama celor pe care i-am numit „vinovaţi fără vină” m-a preocupat de-a lungul deceniilor, printre ei numărându-se nu numai, dar cu precădere tocmai Marx şi Nietzsche. Un astfel de interes dual îşi avea justificarea în faptul că au fost revendicaţi, ca „părinţi fondatori”, de două extreme ale poziţionării sociale din timpul vieţii mele.

În speţă, interogaţia despre Marx privea măsura în care textele lui se dovedeau răspunzătoare pentru malformaţiile „socialismului real” ori „multilateral dezvoltat” din estul Europei – sau se sustrăgeau efectiv unei asemenea identificări fatale. (…)

Antologarea propusă e un instrument de intrare în posesia măcar câtorva aliniamente ale gândirii lui Marx. Ea ar putea fi utilă unor politologi, sociologi, istorici, economişti, dornici să nu se blocheze în resentimente, ca o primă treaptă de cunoaştere. Miza pe care mi-am propus-o e tocmai susţinerea acelui început de familiarizare, care apoi să deschidă o posibilă aprofundare, cu dezacordurile sau acordurile corespunzătoare. Am mai spus cu diverse prilejuri: în termenii vechi-testamentari, din I şi II Regi (Samuel), Marx nu este un „câine mort” – după cum, potrivit spuselor lui, nici Spinoza şi nici Hegel n-au meritat acest calificativ infamant. E cu totul altceva tentativa de a-i aplica întrebarea pe care faţă de Hegel a formulat-o Benedetto Croce: „ce e mort şi ce e viu” din moştenirea lui Marx?